GHICITORUL
(fragment)
„Sunt ființe cari prin câte ceva, uneori fără a ști ce anume, deșteaptă în noi o vie curiozitate, ațâțându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici romane”.
Mateiu Caragiale, „Craii de Curtea Veche”
Un bărbat fără vârstă, hirsut, cu fața lată, umbrită de niște sprâncene stufoase, străbătută de flăcările unei priviri turcoaz. Avea picioarele amputate și se mișca țopăind, sprijinindu-se doar în mâini, cu o repeziciune incredibilă. Își purta părul lung, învelindu-i umerii și se îmbrăca în cămăși largi, proaspăt apretate. Toate orele zilei, între răsărit și chindie, le cheltuia cu ocupația care îi întinsese faima în patru vânturi: în schimbul unor sume modeste de bani, al unor săculeți cu alimente, uneori pe degeaba, le descifra curioșilor harta vieții. Nu-i întreba niciodată nimic, doar îi săgeta cu privirea și, câteodată, întinzându-și brațele lungi, noduroase, îi atingea ușor pe mâini și pe față. Cei care se încolonau la poarta lui, în speranța că își vor afla viitorul, îi fixau casa de la distanță, intuindu-l dincolo de ferestre, dar, de văzut, îl vedeau doar atunci când erau invitați înăuntru. Îi chema pe numele mic, cu o voce dură, baritonală, până ca ei să apuce să i se prezinte – înmuindu-le picioarele cu această primă dovadă de perspicacitate.
Povârnișul ascuțit, care se deschidea, ca o mică prăpastie, dedesubtul casei văruite în alb, era înțesat cu pelerini în haine ponosite, tăvălite prin iarbă: bărbați în vârstă și femei tinere – uneori, cu copii mici, cărora încă le mai dădeau să sugă – așezați pe cergi sau pe pământul gol, pregătiți sufletește să zacă acolo două-trei zile. Aduseseră cu ei ranițe și valize, le țineau pe jos, răsturnate, și le cotrobăiau când li se făcea foame sau când aveau nevoie să-și schimbe îmbrăcămintea. Încordarea în care trăiau, așteptând să ajungă înaintea Ghicitorului, îi împingea să găsească fel de fel de îndeletniciri cu care să-și păstreze mintea ocupată. Jucau cărți, împleteau fire de lână, manevrau tranzistori, scurmând cerul după semnale radio, comentau știrile ziarelor, deformate de cenzura de război, vorbeau despre cunoscuții care le muriseră pe front sau despre secetă și foametea care urma să se pogoare odată cu iarna. Dar făceau și ziceau toate astea absenți, cu gândul la încăperea aceea ascunsă privirii, în care un bărbat lipsit de picioare avea să ridice vălul de pe necunoscutele vieților lor.
Nu toți bătuseră drumul până acolo ca să afle ce le pregătea soarta. Erau și oameni purtați de interese imediate, uneori mărunte – rătăciseră acte și sperau să-i ajute să le găsească, fuseseră călcați de hoţi și voiau să îi afle pe autori, le fugise un animal din curte și se întrebau unde ajunsese – sau bolnavi care îl considerau cel mai bun vindecător din întreaga plasă și se târau până la el ca să le prescrie leacuri-minune. Stăteau la coadă de-a valma, rânduiți pe picior de egalitate de inflexibilitatea lui austeră: inși apăsați de destin, care își simțeau viețile ajunse la capătul unui drum înfundat, și persoane venite acolo să ceară sprijin ca să își recapete avutul sau sănătatea.
Deși rupt de lume, închis într-o odaie modestă, știa exact cum își umpleau timpul toți cei care se pregăteau să îi treacă pragul. Dacă o muiere se culca cu bărbați acolo, în sat, părea să afle asta în același timp cu ibovnicii ei și își ruga vizitatorii să o caute prin mulțime și să o anunțe că nu o va mai primi: să se ducă de unde venise. Când cineva îi înălța blesteme, supărat că îl făcuse să zăbovească prea mult pe râpele aglomerate ale satului, îi trimitea vorbă să plece și să uite definitiv drumul care îl adusese acolo. Hotărârile îi erau seci, neînduplecate, nimănui nu îi trecea prin cap să i se împotrivească, iar dovezile acestea de clarviziune, venite pe neașteptate – traversând, ca o lumină de fulger, întreaga așezare – îl ridicau și mai mult în ochii vizitatorilor. Cei care asistau la aceste scene neprevăzute se simțeau, de-atunci înainte, supravegheați de spiritul lui omniscient și-ncepeau să-și păzească vorbele, gândurile, gesturile cu o grijă crescândă, de parcă ar fi trebuit să spioneze o persoană străină. Vara agonizantă a anului 1942, mai mult decât cele scurse până atunci, îi adusese un potop de oameni la poartă, transformând gospodăriile dărăpănate ale satului în pensiuni și cabane. Case părăsite se animaseră și se umpluseră cu locatari provizorii – mereu alții, la fiecare câteva zile – iar cele locuite se ticsiseră cu străini cărora gazdele le ofereau un acoperiș deasupra capului. Localnicii nu păreau să își pună problema dacă invazia aceea le aducea vreun folos sau doar le complica viața, se mulțumeau să trăiască în mijlocul ei, ca în mijlocul unui fenomen al naturii; și păreau să se consoleze, prin contemplarea acelei procesiuni mohorâte, pentru traiul lor greu, calamitat de lipsuri și suferințe.
Niciodată soarta nu mai purtase, pe ulițele acelea desfundate, o cohortă de adolescente îmbătrânite înainte de vreme. Copile văduve sau care doar se nelinișteau că rămăseseră văduve. Femei foarte tinere, abia căsătorite, venite să afle dacă mirii li se vor mai întoarce vreodată acasă, în ciuda absenței lor inexplicabile din ultimele valuri de militari sosiți în permisie. Zvonurile care se întinseseră în spatele liniei frontului le învățaseră că era posibil să fi dispărut nu doar murind, ci și înghițiți de lagărele de muncă sovietice, trimiși în penitenciarele arctice ale Siberiei – fără perspectiva de a mai ieși vreodată vii din captivitatea aceea îndepărtată. Sau că ar putea să zacă inconștienți, săptămâni și luni în șir, pe paturile pestilențiale ale unor spitale de campanie, cu mințile pierdute și trupurile sfârtecate, ascunse în feșe și ghipsuri.
În lungul lor periplu până la casa Ghicitorului, câteva întrebări le răsunau în minte, în ciuda strădaniei lor de a nu se lăsa cuprinse de anxietatea premonitorie a acelei călătorii: „Oare mai erau vii? Își pierduseră libertatea? Cât de sănătoși sau de teferi la cap rămăseseră? Dacă se vor întoarce vreodată acasă, vor mai semăna cu cei plecați sau vor fi doar niște relicve, purtând la ele actele lor de identitate?”. Ghicitorul le citea gândurile imediat ce îi intrau pe ușă și le răspundea fără să aștepte să le rostească. Le vorbea fără menajamente, fără să-i pese că le-ar putea răni sensibilitatea, înșirându-le, telegrafic, tot ce știa și având grijă să le sugereze, prin tonul vocii, că adevărul stătea așa, nu altminteri, iar dacă tot bătuseră drumul până acolo, ar fi fost bine să se împace cu el, nu să îl respingă.
Bunica mea a pășit în odaia lui alături de o consăteană. Veniseră împreună, de la o depărtare de câteva zeci de kilometri, urcate în căruțe și pe jos, prin arșiță și praf. Făcuseră o călătorie epuizantă, împinse de la spate de chemarea aceluiaşi mister: lipsa oricărei știri de la soții lor, încorporați în armata dusă să lupte pe frontul Uniunii Sovietice. Faima Ghicitorului le inspira teamă, așa că au intrat înăuntru deodată, ținându-se strâns de mână. Mai întâi, i-a ghicit tovarășei ei. Apoi, ei. I-a spus, pe un ton precipitat, dar neutru, că soțul îi e mort de luni bune și că nu mai are rost să-l aștepte. Nu îi va găsi niciodată rămășițele pământești și nici nu va primi vreo înștiințare oficială de la Guvern, așa că va trebui, toată viața, să se bizuiască pe ferparul acela împletit din vorbe. Ca să se facă ascultat mai cu atenție, stingând îndoiala din ochii nedumeriți ai vizitatoarei, i-a amintit că are doi băieți de o șchioapă acasă. Dacă plănuia să nu se mai mărite, așa cum apucase să-i mărturisească, a sfătuit-o să se țină departe de un bărbat înalt, cu nouă ani mai în vârstă ca ea, pe nume Gheorghe. A continuat, vorbind șoptit și alert, fără pauză, ca și cum cuvintele ar fi fost unite între ele, zicându-i că fiul cel mare îi va călători mult în străinătate, după ce își va termina studiile. Să îl lase să plece: se va întoarce de fiecare dată acasă. Înainte să părăsească încăperea, fâstâcită, bunica și-a dat seama că, spre deosebire de consăteana ei, nu avusese parte de cel mai așteptat artificiu al întregului număr de divinație. Nu îi spusese și ei cum o cheamă.
— Păi, nu știi că te cheamă Margareta?, i-a zis, făcându-i semn să închidă mai repede ușa.
Timpul avea să confirme, rând pe rând, toate vorbele Ghicitorului. Dar înainte ca previziunile lui să se-adeverească, bunica l-a mai vizitat o dată, când încă mai era sub impresia primei lor întâlniri. Nu l-a mai găsit defel același. Aureola lui de profet atotștiutor se destrămase în mod inexplicabil și abia mai putea fi suprapusă, din amintire, chipului palid și timorat al bărbatului care continua să se învârtească între pereții strâmți ai acelei cămăruțe. Era el, avea aceeași fizionomie impunătoare, dar complet părăsită de vitalitate, ca o albie de râu din care dispăruse cursul apei. Siguranța de sine glacială, glasul de stentor, ochii sălbatici, aruncând scântei, răbdarea aceea proprie zeităților care se știu egale cu timpul îi pieriseră ca prin farmec, iar în locul lor apăruse un om calculat, politicos, preocupat să salveze aparențele, care abia își mai putea ascunde supărarea pentru sâcâitorul handicap fizic care îi îngrădea deplasările. Accepta cu greu să mai ghicească, și, atunci când o făcea, o făcea doar pentru că nu avea puterea să refuze. Profețiile lui, altădată exacte, de parcă ar fi fost insuflate de Sfântul Duh, erau acum aproximative și părea să se rușineze de moarte că și-ar putea înșela vizitatorii – obișnuiți, ani la rând, să îi asculte cuvintele cu religiozitate. Se zvonea că totul i se trăsese de la război, de la afacerea aceea mortală, de peste mări și țări, ale cărei ecouri despicaseră, an după an, tihna așezării mărunte în care, până atunci, trăise modest, cunoscut de foarte puțini. Lumea povestea, ca la un telefon fără fir, că totul începuse atunci când fusese întrebat dacă Germania va pierde războiul. El răspunsese direct, dintr-o suflare, cum îi era obiceiul, că da, naziștii vor fi înfrânți și se vor retrage din Europa răsăriteană. Pentru previziunea aceasta, pe care o făcuse fără să se gândească vreo clipă la riscurile la care se expunea, fusese acuzat de activități subversive și arestat de agenții Siguranței. Îl duseseră într-o celulă subterană și îl torturaseră, plini de zel, până îl transformaseră în ceea ce era atunci: ființa redusă și ezitantă din fața bunicii mele, de la care oamenii își luau la revedere înghițind în sec, știind că își iau la revedere pentru totdeauna.
Pentru a cumpăra volumul „Ghicitorul”, apăsați pe imaginea de mai jos.
