INTERVIUL
(fragment)
A fost trezită abia de descărcările de electricitate ale piesei „The Final Countdown”, cu care combina muzicală, programată să înceapă să cânte cu două ore înainte de prânz, i-a asaltat timpanele adormite. A căutat să mai fure câteva minute de somn ascunzându-și urechile sub învelișul satinat al pernei în formă de inimioară pe care își odihnise capul. A deschis și a închis pleoapele cu lentoare, amuzându-se să observe sulițele de lumină care, ca un mesaj de bunăvestire, îi săgetau pântecele rotunjor, de o plenitudine echivocă. Venindu-și tot mai mult în simțiri, s-a felicitat să se descopere huzurind în cuibul matlasat în care, de mai bine de o săptămână, își petrecuse nopțile. A admirat, o dată în plus, stâlpii albi ai micului baldachin, decorați cu anemone lila, dantelăria de lemn, care părea să se prelingă de pe acoperișul patului și s-a simțit absorbită, ca de ochiul unei halucinații, de rozul trandafiriu care îmbiba tencuiala pereților. Și-a repetat, simțindu-se traversată de un blând năduf, că trebuise să aștepte treizeci și cinci de ani ca să-și permită un dormitor de felul celor în care soarta le așază încă din fașă pe odraslele de bani gata. Și și-a zis că abia de atunci înainte, când, în sfârșit, ajunsese și ea să plutească în stratosfera răsfățului, partea cea mai bună a vieții urma să înceapă.
S-a ridicat în capul oaselor și, ușor impacientată, a dibuit printre cutele mătăsoase ale cearceafului după telefonul mobil. L-a găsit și-a dat peste câteva mesaje pe care i le trimisese prietena ei, zvăpăiata, haioasa, parolista de Gina: „Scoală, Cleo!”, „Sus poponețul, Ochioaso! Te așteaptă premierul să-l descoși de secrete!”. Noaptea trecută, la „Sky”, rupseseră discoteca în două, iar la întoarcere, la patru dimineața, când coborâseră din taxi, Gina o liniștise: să stea fără grijă, o s-o ajute ea să se trezească. Dacă nici muzica rock, nici telefoanele nu aveau să o deștepte din vestitul ei somn ca de mort, promitea să vină la ea acasă, doar avea cheie de la viluța de pe Strada Ardealului, s-o apuce de picioare și s-o dea jos din pat. Ca să-i comunice prietenei sale că, contrar așteptărilor, reușise să facă ochi, i-a trimis un mesaj cu un unicorn și un curcubeu, combinația de emoticoane prin care își semnalizau una alteia că totul era bine. A verificat, mai departe, lista SMS-urilor și, spre mirarea ei, n-a dat peste niciunul de la tovarășul ei de tandrețuri, Damian Lulache. S-a întrebat dacă lipiciosul președinte al PNL Prahova chiar uitase de ea sau dacă, pur și simplu, n-avusese ce să-i comunice. Ambele variante au contrariat-o.
Îl bătuse la cap toată săptămâna, pe tonul drăgăstos, de ciocănitoare mieroasă, cu care știa să îi intre pe sub piele cu cele mai delicate prilejuri, rugându-l să îi facă hatârul de a o ajuta să-l intervieveze pe prim-ministru. Stabiliseră, cu o zi în urmă, că avea să îi dea câte un mesaj din oră în oră, să o țină la curent cu fiecare pas pe care premierul avea să îl facă pe parcursul vizitei de la Sinaia. În așa fel încât să afle, în timp util, dacă era posibil ca șeful Guvernului să vină la ea la redacție, cum ar fi fost de preferat, sau dacă, din cine-știe-ce hachiță de ultim moment, erau obligați să se întâlnească altundeva.
Nu i-a plăcut să ia inițiativa, să pară că se încăpățânează să-l sâcâie, dar se făcuse deja zece și jumătate, iar tăcerea lui începuse să o preocupe. I-a scris pe numărul de telefon pe care Damian îi promisese solemn că îl păstra numai pentru ei doi: „Ți-ai propus să mă ții pe jar, iubițel? Ies în oraș să mă fac frumoasă. La ce oră ai de gând mi-l aduci pe premier acasă?”. A așteptat o jumătate de oră — răstimp în care a apucat să facă puțină gimnastică de înviorare, să intre la duș, să înfulece micul dejun și să se spele pe dinți — dar, degeaba, tot nu a primit un răspuns. Deranjată de lipsa lui de reacție, a renunțat la discreție și, în loc să îi trimită alt mesaj scris, i-a telefonat. Spre surprinderea ei, apelul nu a putut fi făcut; robotul centralei a înștiințat-o că numărul pe care îl formase nu era alocat. A repetat apelul, gândindu-se că ar fi putut fi vorba de o greșeală, însă cu același deznodământ. Confuză, vag îngrijorată, nu a știut ce ar fi trebuit să facă de atunci înainte. De când îl cunoscuse pe Dami, și, de curând, se împliniseră patru ani, nu îi jucase niciodată vreo festă. Când i se făcea de glumit, o vizita, se retrăgeau în cuibușorul lor de nebunii și acolo își epuiza pofta de șotii. Îi venea greu să creadă că s-ar fi apucat de poante tocmai într-o zi ca aceea.
Agreaseră de la bun început să aibă o relație deschisă. Fără atașamente adolescentine, fără planuri de viitor, fără pretenția de a avea vreun drept asupra celuilalt. Dar uite că, într-un moment ca acela, nu putea evita să fie cuprinsă de un amestec tulbure de anxietate și gelozie. Fără să își dea seama, s-a trezit rugându-se să nu i se fi întâmplat ceva rău. Deși, dacă stătea bine să se gândească, în mintea ei, scenariul ăsta era puțin plauzibil. În ciuda celor cincizeci și șapte de ani, Dami se prezenta ca de patruzeci. Era tot numai mușchi. Radia sănătate. Mereu elegant, mereu pomădat, strălucea ca un astru pe două picioare. Felul lui de a fi, fibra inoxidabilă din care îl plămădise natura excludeau, în imaginația ei, posibilitatea de a fi căzut victimă unei întâmplări nefericite. A abandonat repede îngrijorarea aceea funestă și și-a zis că, cel mai probabil, își pierduse telefonul sau îl scăpase pe jos, spărgându-l, cum se întâmplă, de multe ori, cu aceste drăcii electronice.
Pentru a cumpăra volumul „Ghicitorul”, apăsați pe imaginea de mai jos.
