POARTĂ-N POARTĂ
(fragment)
„Pe câte știu, nimeni n-a încercat încă să cerceteze din ce fel de oameni provin ziariștii. (…) Sunt, uneori, ca să zic așa, niște existențe ratate, care se împotmolesc în gazetărie”.
Karel Čapek, „Cum se face un ziar”
I l-am dat pe Dino Baggio pentru Henrik Larsson, pe Albertini pentru Aron Winter, pe Kjetil Rekdal pentru Amunike, pe Overmars pentru Rudi Völler și pe frații De Boer, Cafu, Costacurta plus Basualdo pentru rezerva Mihali. Când mi-a cerut zece jucători pentru Prunea — italieni, brazilieni, olandezi, nemți, spanioli, oricare voia el, la alegere — l-am băgat în pizda mă-sii și n-am mai discutat. Prunea nu era Hagi, nu era Răducioiu, nu era Dumitrescu, să poți să ceri pe el jumătate din selecționata Braziliei. Am așezat dublurile cu grijă în pungă, am înfășurat punga în jurul tenculețului de abțibilduri și am pus pachețelul în buzunarul borsetei. Mai bine să mă întorc acasă cu un nod în gât, știind că vom putea pierde din cauza mea, decât să pic de prost în fața Porcului. Oricum n-aveam atâția jucători cât pentru toți românii care-mi mai trebuiau, în caz că m-aș fi învoit să fac schimb.
N-am apucat să mă dezlipesc din locul acela, că m-a străfulgerat o idee:
— Auzi, Porcule, jucăm o poartă-n poartă? Dacă câștig, îmi schimbi un român pentru cinci străini. Dacă bați tu, un român pentru cinșpe străini.
— O să-i pierzi pe toți, Muscă! Și o să-ți bag ambele mâini în ghips! Fii atent la ce prostii propui!
[…]
Bănuiam că Porcul avea mii de abțibilduri dosite prin casă. Și naiba știe de ce mai ținea să facă schimburi cu de-alde noi. Johnny și Macaroană ziceau că-l văzuseră la Obor, într-o sâmbătă, în compania unor bande de adolescenți bișnițari. Se strângeau acolo din tot orașul ca să prefăcă abțibildurile în bani. Dacă îți lipsea un fotbalist, nu mai cumpărai plicuri de la chioșcul de ziare, rugându-te să ai noroc să îți pice; te duceai la Obor și-l luai la suprapreț de la ei. Golanii ăia foloseau banii câștigați astfel ca să-și cumpere țigări, băutură și să meargă la curve. Porcul, ca să își cumpere de mâncare. Din ce în ce mai multă mâncare.
Familia Porcului n-avea grija zilei de mâine. Taică-su era șef de secție la rafinăria Teleajen, iar maică-sa, ginecolog la maternitate. Își răsfățau progenitura de parcă și-acum ar fi fost un copil de leagăn. Tocmai se întorseseră dintr-un circuit prin Elveția, iar Porcul revenise acasă înnoit din cap până-n picioare. Purta tricouri de firmă, pantaloni de firmă, pantofi de firmă și șosete de firmă. Pinguinul care — naiba știe cum — intrase pe sub pielea Porcului și-ajunsese să-l viziteze acasă, punea pariu că, după ce Porcul n-o să mai încapă decât într-un sac, părinții lui nu îi vor cumpăra sacul până nu îl vor găsi în catalogul unei case de modă.
Până de curând, rafinorul și doctorița îi dăduseră Porcului bani de buzunar cu nemiluita. Însă, de vreo jumătate de an, de când Porcul se îngrășase în ritm galopant, îi închiseseră acest robinet. Îi mai dădeau doar în porții mici, obligându-l să le arate pe ce-i cheltuia, de teamă că ar putea să-i dea pe mâncare. Habar n-aveau că abțibildurile cu jucători, pe care i le sponsorizau fără rezerve, erau o găselniță pe care el o folosea ca să-i tragă în piept. Porcul le cumpăra, le aducea acasă, ca să justifice banii, se făcea că le lipește în album, dar, de fapt, le punea deoparte și le vindea ca să recupereze sumele care-i fuseseră tăiate.
De câteva luni, regimul alimentar pe care părinții se zbăteau să i-l impună trebuia să înfrunte o ispită în plus. La Complexul Comercial „Nord”, se deschisese restaurantul „Max”, primul fast-food occidentalizat cu care Ploieștiul făcea cunoștință. Un sfert de oraș saliva în fața vitrinelor lui, însă pentru mâncăciosul de Porc el reprezenta mai mult decât o tentație. Era un altar gastronomic, șansa unei întâlniri cu divinitatea așezată în galantare. Dădea buzna acolo și de două ori pe zi să-și umple pântecele cu sendvișuri, plăcinte, sucuri, batoane de ciocolată și înghețate, fără ca părinții lui măcar să bănuiască. Țol, care ucenicea la un atelier de reparat ceasuri din apropiere, îl spionase în timp ce se deda la mesele acelea copioase și spunea că Porcul nu pleca acasă decât fie când rămânea fără bani, fie când nu îi mai rămânea loc în stomac nici pentru cel mai mărunt dumicat de mâncare.
Pentru noi, Porcul a fost porc înainte să înceapă să se îmbuibe și să se umfle ca un zepelin. Îi puseserăm această poreclă nu pentru că era gras, ci pentru că era zgârcit și scârbos. Îi ziceam așa de pe vremea lui Ceaușescu, când cobora la joacă cu buzunarele doldora de bomboane bulgărești și de ciocolățele cehoslovace și nu dădea niciuna la nimeni. Defila cu ele doar ca să ne facă în sâc și le mânca singur, aliniindu-și în poală ambalajele lor și admirându-le ca pe niște timbre. Ai lui aveau de toate chiar și atunci, când nimeni n-avea de niciunele, iar el se uita la noi de sus, cu o privire care plesnea de aroganță. Fusese puturos de mic, deși n-avusese scuza taliei actuale. Slab ca o scândură, zăcea toată ziua în casă, iar când ieșea se-așeza cu curul pe un bolovan și scuipa și scuipa, până ce între picioarele lui se închega o baltă enormă de flegmă.
— O să ne-mbolnăvim de hepatită doar uitându-ne la tine, Porcule, îi zicea Parpală. Iar el, în loc să se potolească, se ambiționa și-și vărsa și mai abitir balele.
Scârboșeniile de care era în stare nu aveau limită. Odată, a stropit cu benzină un culcuș cu pui de pisică și i-a dat foc, arzându-i de vii. Odată, a strivit sub un bolovan un arici pe care-l orbise cu lanterna. Odată, a stat ghemuit o zi întreagă într-o ascunzătoare din frunze și crengi și a împroșcat trecătorii cu o seringă cu cerneală, pătându-le hainele. Odată, a lipit petarde de ferestrele unei bătrâne care locuia la parter, le-a aprins și i-a spart geamurile.
A luat o pauză de la aceste orori, care ne întorseseră stomacul pe dos, abia când părinții lui – o premieră în cartierul nostru – și-au montat antenă parabolică. De-atunci, nu a mai venit deloc să se joace, ci se uita, zeci de ore, la programele de divertisment de pe canalele italiene, nemțești și franțuzești, deși nu înțelegea nici italiană, nici germană, nici franceză. Pinguinul spunea că adevăratul divertisment al Porcului nu erau show-urile de varietăți, pe care le urmărea împreună cu maică-sa și cu taică-su, ci filmele porno, care rulau noaptea pe Rai 2, Pro Sieben și M6, la care se uita singur-singurel. Într-o seară, în șoaptă, Pinguinul ne-a mărturisit că Porcul înregistra aceste filme și că se uita la ele iar și iar și că se masturba revăzându-le. Și ne-a prevenit că, în ritmul ăsta, după părerea lui, în câteva luni, Porcul avea să orbească. Să te ții atunci dandana, șușotea Pinguinul, când namila de Porc o să aibă nevoie de însoțitor ca să iasă din casă și-o să fie scos la plimbare ca un animal de companie, în lesă. Au trecut lunile, Porcul n-a orbit și, din câte intuiam, nici măcar probleme cu vederea n-avea. Așa ne-am dat seama că Pinguinul le mai și înflorea și că Porcul, oricât de scârbos ar fi fost, nu era chiar atât de scârbos încât să fie în stare de scârboșenia scârboșeniilor, să se masturbeze.
Pentru a cumpăra volumul „Ghicitorul”, apăsați pe imaginea de mai jos.
