Skanderbeg

SKANDERBEG

(fragment)

A fost primul om roșcat pe care l-am văzut în această viață. Cel care mi-a deschis ochii către micul și incandescentul trib al indivizilor cu părul în flăcări și pielea acoperită, pe vecie, de pete de pojar. L-am studiat toată luna aceea pe care am petrecut-o cu ochii în ceafa lui, în pupitrul de pe rândul al doilea al sălii în care se țineau orele picilor de la întâia B. După patru săptămâni, pentru un motiv care îmi scapă, părinții m-au mutat la școala din curtea vecină. Așa am ajuns să fac ciclul primar și gimnaziul la numărul 24, nu la 30, cum făcuseră, fără excepție, frații și surorile mele mai mari. Poate că perioada aceea a fost singura în care și-ar fi meritat porecla sub care avea să îl știe toată lumea, Lemurul, deși ea i-a fost născocită mult mai târziu, când nu îi mai rămăsese nimic din calmul letargic și mimica speriată a maimuțelor cu acest nume. Atunci, în primele săptămâni ale vieții noastre școlare, era doar Felix. Felix Zachman, ultimul la catalog din cei treizeci și patru de fetițe și băieței care chiuiau și se îmbrânceau printre băncuțele de melamină sfărâmicioasă ale acelei școli modeste din cartierul Nord al Ploieștiului.

Părul ca lava, fața năpădită de pistrui, lentilele groase ale ochelarilor, statura scundă, numele de familie nemaiîntâlnit, pe care învățătoarea i-l striga dimineață de dimineață, îl singularizaseră pe nesimțite printre acei prichindei guralivi și trebuia să îndure zilnic tirul bășcăliei generale, condus de gemenii Vlase – golani violenți, cu tatăl și bunicul la închisoare – care intraseră deja în a treia buclă repetitivă a primului an de școală. Îl observam cu mare curiozitate – nu o să uit niciodată – și vedeam cum se retrăgea în el însuși, timorat, construindu-și un refugiu în imaginație, încercând să se ascundă în cele mai îndepărtate cotloane ale minții de acel pluton de execuție în care, sub bagheta gemenilor Vlase, se metamorfoza clasa noastră. Părea că se concentrează din răsputeri și avea aerul că reușea să facă în așa fel încât noi toți dispăream din încăperea sălii de curs, iar el rămânea singur în baia de lumină a dimineților acelora în care învățătoarea ne instruia să desenăm liniuțe și bastonașe, pregătindu-ne pentru întâlnirea cu literele alfabetului.

L-am pierdut din ochi și din gând, imediat ce am fost transferat. Îl mai zăream, când și când, peste gard, atunci când se juca în curtea școlii alăturate, sau când dădea ture de teren la orele de sport; și îl mai vedeam, uneori, pe stradă, înconjurat de o gașcă de colegi zgomotoși, ocupând tot trotuarul; întorcându-se, ca o mică vedetă, acasă. Crescuse. Încă din ciclul primar, era mult mai înalt și mai solid decât mine și părea să fi depășit demult starea aceea de pricăjire morală în care se zbătea atunci când îl văzusem prima dată. Arăta ca o altă persoană, nemaiînrudită deloc cu țâncul roșcovan, terorizat de armata celor treizeci și ceva de pitici care îl asalta, zi de zi, ca un banc nesătul de pești piranha. Nu ne salutam. Nici nu ne evitam. Eram convins că nu mă mai cunoaște și că eu însumi l-aș fi uitat demult, de nu ar fi fost podoaba aceea capilară, care l-ar fi dat de gol dintr-o mie. Metamorfoza lui părea remarcabilă – de la un paria amărât, la șef de gașcă – dar îl vedeam mult prea rar și mă gândeam la el și mai rar, ca să mă întreb vreodată, în mod serios, ce se afla în spatele acelei spectaculoase transformări temperamentale. Înclinam să cred că devenise un mic tartor al clasei sale, până ca ruleta repartițiilor școlare să ne facă să fim din nou împreună și să ajung să îl cunosc mult mai bine.

În ziua aceea de vineri, 15 septembrie 1995, cred că am fost cel mai impresionat dintre bobocii care intraseră pe porțile Liceului „Ion Luca Caragiale”. Nu de clădirea impozantă, în stil neoromânesc, ale cărei săli uriașe mă îmbrățișaseră cu răcoarea lor plumburie, ci văzându-l pășind, cu întârziere, în sala de cursuri, prezentându-se și cerând permisiunea să ia loc. După atâția ani, eram din nou colegi, tot la a doua clasă din serie – filiera real, profilul „Matematică-Fizică”. Cum nimeriserăm într-un colectiv de fuste, cu doar doi alți băieți printre noi, în prima recreație, a venit la mine și, cu un nod în gât, mi-a propus să împărțim banca. Nu părea să mă mai cunoască, în caz că mă știuse vreodată. Era sfios și totuși relaxat, emanând acea tensiune difuză pe care am învățat mai apoi să i-o recunosc în privire. Pentru prima dată, după atâta vreme, îl puteam studia de aproape. Și abia reușeam să-mi stăvilesc pornirea de a mă holba la fiecare petic de piele a ceea ce părea să fie un metis născut prin încrucișarea unui viking de la Cercul Polar cu un aborigen din Oceania. Pistruii, lați și întinși ca cicatricile unui ars, nasul, amplu și teșit, buzele, cărnoase, iar ochii, de un albastru pur și intens, ca două iezere minuscule, de pe acoperișul unui masiv muntos. Părul îi stătea zbârlit, ca o perie deasă din sârmulițe de cupru, dând impresia că fruntea sa despica un puternic curent de aer. Purta și acum ochelari, cu o ramă la fel de groasă ca în copilărie, agățată de urechile-i clăpăuge ca o mică mască.

Fizionomia aceasta neobișnuită a sucit multe capete de elevi și profesori în primele luni ale clasei a noua și, fiindcă mai tot timpul eram împreună, celebritatea lui involuntară s-a răsfrânt și asupra mea. În ochii multora, devenisem umbra smeadă a roșcovanului de la a IX-a B, escorta acelei apariții exotice care colora, cu claia sa de păr ca vulcanul, coridoarele cenușii ale școlii noastre învăluite într-un nimb gotic. Pentru că rămânea întotdeauna tăcut, Felix era de obicei ignorat; dar și spionat, cu coada ochiului, de un public restrâns de adolescenți indiscreți, atrași de înfățișarea lui nemaivăzută.

Se îmbrăca modest, însă într-un fel studiat. Purta ghete-sport butucănoase, care îi ascundeau gleznele și pe care nu le lega la șireturi. Avea pantaloni de doc prespălați, care îi coborau, îngustându-se, pe picior, până în spatele limbii slobode a încălțărilor, și cămăși de diftină în carouri, pe care le ținea descheiate, etalând imprimeurile tricourilor de dedesubt. Era un băiat foarte timid, cum prezența lui glacială și vestimentația în care îi plăcea să defileze nu lăsau deloc să se bănuiască. Și era incredibil de delicat, pentru cine îi observa, de la distanță, statura înaltă și umerii lați, ca de atlet vârât într-un costum larg de hochei. La fragilitatea aceasta de nebănuit se adăuga și amănuntul, pe care l-am aflat destul de repede, că nu avea tată.

Ori de câte ori eram în curtea liceului, intuiam cum atenția colegilor, oricât de vagă, îl crispa; îl făcea să se simtă ca un vânat prins în luneta unei arme de vânătoare. Și vedeam cum, deodată, în el se stârnea un fel de efort de concentrare, prin care se străduia – ca în preistoria clasei întâi – să devină invizibil. De la o clipă la alta, dobândea o impasibilitate de bloc de piatră, era mut, surd, indiferent la toți stimulii veniți din afară – de parcă reușea să anihileze orice fel de conștiință de sine. Nu știam deloc cum să reacționez în momentele în care își făurea acest ciudat camuflaj psihologic. Preferam să mă prefac că nu le observ și așteptam ca atenția celorlalți să scadă, astfel încât Felix să redevină, cu încetul, el însuși.

Am reușit să trec peste toate ciudățeniile lui și, după câteva săptămâni, ne-am apropiat foarte tare. Ceea ce ne-a legat au fost pasiunea noastră pentru literatură și incurabila lene socială, pe care o împărtășeam în egală măsură. Ne displăceau cercurile școlare, ieșirile în oraș, excursiile în grup și orice fel de întrecere sportivă, fie că ne trimitea în teren, fie că ne invita să căscăm gura din tribune. Eu le ocoleam din pricina unei comodități intratabile, combinate cu o mizantropie rebelă, de care aveam să mă lecuiesc mult mai târziu, el – mai mult ca sigur – din cauza năbădăioaselor sale complexe fizice; teama obsesivă că le va oferi celorlalți prilejuri să îl studieze de foarte aproape, ca și cum ar fi fost țintuit pe lamela unui microscop.

Știa o mulțime de lucruri despre o mulțime de lucruri, de parcă ar fi fost un bătrânel la anii pensiei, nu un adolescent căruia comedoanele abia îi înfloreau în obraji. Vorbea de cărți și de autori de care eu nici măcar nu auzisem, urmărea filmele după regizori, nu după actori – cum făceau cinefilii fără experiență – și obișnuia să alerge prin tot orașul după reviste din străinătate – de tehnică, științe naturale și artă – care abia dacă se găseau la amărâtele chioșcuri de presă ale Ploieștiului.

Avea o voce blândă și reținută, dar care se înflăcăra foarte repede, debitând teorii pe care le ascultam cu plăcere, oferindu-i auditoriul după care tânjea. Fie că ne plimbam prin curtea trapezoidală, cu scurtături secrete a școlii, fie că hălăduiam prin oraș, chiulind la câte o oră, mai mult decât să vorbească, îi plăcea însă întotdeauna să tacă. Era un introvertit boem, care căuta instinctiv absența sunetelor, de parcă astfel ar fi reușit să își urmărească mai ușor firul întortocheat al gândurilor. Încrederea pe care o avea în mine îl făcea să mi se arate complet dezarmat, fără blindajul inexpugnabil cu care obișnuia să îi întâmpine pe ceilalți. Așa încât nu cred să greșesc dacă afirm că am fost unica persoană care l-a cunoscut cu adevărat, înainte să treacă prin acea spectaculoasă prefacere care i-a schimbat viața.

Pentru a cumpăra volumul „Ghicitorul”, apăsați pe imaginea de mai jos.